Citesc bloguri, carti sau simple citate si ma gandesc cum ajunge cineva la o asemene
performanta. Scriu cu o lejeritate care ma omoara. Si cu un talent, care are putea muta muntii din loc, si face pietrele sa planga. Iar singurul lucru la care ma gandesc, este cum pot sa ajung si eu la asa ceva? Ce trebuie sa fac, prin cate trebuie sa trec sa pot face toatea acestea?
Ca sa nu o iau pe coclauri, ar trebui sa spun ce sta pe limbile tuutror. Talentul !!! Talentul ar trebui sa fie cel care te face sa-ti treci degetele peste tastatura prea repede, deocarece ai prea multe ganduri sau cel care te forteaza sa scrii paginile de hartie cu o viteza care o mai foloseai doar cand mai aveai 2 minute din test si ti-a venit idea. Atat iti trebuie, s-ar incumeta multi sa zica. Nu ii adevarat. Ai nevoie de talent, intr-adevar, dar iti trebuie dedicatie. O pasiune si o dorinta care te macina pe dinauntru, dorinta de a scrie. Nevoia de a scrie. Orice, oricand, oriunde. De a te elibera de atatea ganduri, de a-ti limpezi mintea, de a uita ceea ce vrem si de a ne aminti de lucrurile pe care nu le vrem. Scriem pentru ca nu putem trai in alt fel, traim pentru a scrie. Ii un cerc vicios, pe care fiecare dintre noi l-am acceptat cu bratele deschise, la fel cum o persoana isi deschide sufletul alteia, chiar daca stie ca aceasta va lua ce are mai bun si va pleca. Aceiasi relatie sadica avem cu scrisul. Ne ia tot ce avem mai bun din noi, dar merita. Pretul pe care il platim este mic in comparatie cu ceea ce obtinem. Obtinem singurul lucru care este al nostru. Care l-am creat din nimic. Avem un sentiment ciudat cand terminam de scris o lucrare, un sentiment dumnezeiesc. Si nu vreau sa zic ca atunci vad lumina si incep sa cred in tot, ci dimpotriva. Ne simtim noi insine zei. Am creat ceva, care nu va mai putea fi reprodus niciodata, de alta fiinta vie. Oricat ar incerca, oricat de asemanatoare ar fi idea, tot nu ar fi la fel. Cele 26 de litere nu vor fi niciodata aranjate in aceiasi ordine.
Tot ce vreau de la aceasta lume este de a lasa ceva in urma. Ceva nemuritor, pentru a face mai usor de suportat fiinta mea efemera.
Un citat luat de nu stiu unde, putin prelucrat. Imi plac lucrurile mai unice, ce sa-i facem. Si acum inapoi la idee. Suntem scriitori nu pentru ca vrem sa fim, ci deocare suntem obligati. Ar trebui sa incetez sa vorbesc la plural. Sa ma concentrez pe mine, in urma urmelor, acestea sunt doar gandurile mele umile. Aud o voce, care nu inceteaza sa taca vreodata. Doar cand scriu, aceasta mica voce din interirorul meu se linisteste, deocarece isi poate spune in sfarsit parerile proprii. Poate acea voce sunt o eu din trecut. Poate acea voce este o ea de mult pierduta, pe care vreau sa o regasesc. Sau doar o batalie, intre cine sunt acum si cine vreau sa devin. Poate o combinatie intre toate astea, cel mai probabil nu o sa stiu niciodata.
Poate asa se manisfesta talentul, sub forma unei voci narative, plina de idei si de ganduri proprii care nu coincid cateodata cu propria mea persoana. Indiferent, ii sunt recunoscatoarea ca se afla aici. Deocarece imi daruieste impresia de nemurire, chiar si daca este doar pentru cateva secunde.
Am impresia ca de fiecare data deviez de la subiect. Ca incep altul, cand primul a ramas inca in aer. Poate pentru tine au mai mult sens, au o continuitate. Sper din tot sufletul, ca ceea ce scriu eu sa fie inteleasa mai bine de ochii cititorilor, decat de ai mei. Pentru ca, in impresia mea, ar fi mereu loc de ceva mai bun.
Capul nu-mi mai vajaie acum de intrebari fara raspuns, de propozitii si fraze care au sens doar daca le asterni pe hartie. Acum se bucura de liniste, de linistea dinaintea furtunii. Si doamne, placuta mai ii linistea.
Acesta este unul dintre multele mele bloguri, dar vreau sa-l fac cu aceiasi profesionalitate pe care o admir atat de mult la altii. O sa am subiecte diverse, nu o sa va plictisesc cu povestii pentru copii si nu o sa va mint, desi asta ar insemna sa spun tot ceea ce gandesc. Nu stiu ce voi scrie, niciun scriitor nu cred ca va poate spune asta, dar indiferent ce voi scrie, va fi ceva bun. Si cel mai important, ceva unic.
